Ad

vineri, august 26

Sunt vegetarian/vegan. Mănânc doar iarbă?! De ce regimul vegetarian nu e o dietă, ci o alimentaţie bogată



Când cineva aude pentru prima dată că eşti vegetarian sau, după caz, vegan, adesea primul gând e că respectivul om mănâncă puțin, restrictiv, că ține o dietă care-l privează de toată mâncarea. Ce înseamnă însă toată mâncarea? Lactate, ouă, carne. Am încheiat lista.

Ieri am avut o scurtă discuție pe tema acestor lucruri și mi-am dat seama că, în continuare, mulți oameni nu-și pot imagina vreo masă fără carne. În condițiile în care nici măcar medicii nu recomandă consumul zilnic de carne. Dieta mediteraneană rămâne în continuare una din cele asociate cu longevitatea, iar aici consumul de pește e recomandat săptămânal, iar consumul de carne roșie LUNAR. Cel mai bine explică lucrurile piramida alimentară de mai jos:
Sursa foto: Sfatulmedicului.ro
Ce mănâncă zilnic un vegetarian sau un vegan? Mai tot ce vedeți recomandat zilnic, excepție făcând lactatele în cazul veganilor. Dar ce nu vedeți recomandat zilnic? Nici ouă și nici carne.


E adevărat că azi nu mai avem parte de mâncare la fel de sănătoasă "ca pe vremea bunicilor", dar avem și acces la informații care atunci fie nu existau, fie nu puteau fi descoperite cu atâta ușurință.

În prezent, hrana produsă pentru animale, banii investiţi în agricultura destinată animalelor destinate consumului de către om depăşesc fondurile pentru hrana vegetală a oamenilor şi pentru ţările sărace. Dar pentru mulți oameni, în continuare, aceasta continuă să fie o altă poveste.

Tot la acest moment, în lume există cam un miliard de vegetarieni şi vegani, tot altă poveste. Ţine de informaţiile pe care vrem să le accesăm sau nu. De modele, de alegeri conştiente, de asumarea unor lucruri.




Când eram în liceu, a trebuit să-mi iau scutire în ultimii doi ani la sport. Zece minute de alergat şi simţeam că leşin. Un pic de efort şi aveam nevoie de momente bune ca să-mi revin. Nu mai zic de forţa de a căra lucruri: tindea spre zero şi dacă mă puneai să te ajut să muţi un dulap, aveai toate şansele să te trezeşti cu el făcut mici sertăraşe sau un frumos puzzle de lemn. Azi plimb fără probleme mobila prin casă la câteva luni cu o forță pe care n-o aveam înainte. Și asta după șase ani de alimentație vegetariană. N-a scăzut, ci a crescut masa musculară, prin exerciții și prin mâncat corect.

Alimentaţia vegetariană sau cea vegană (cu diferenţa că cea din urmă exclude toate alimentele de origine animală) reprezintă o bogăţie, nu o restricţionare. O să pornesc de la faptul că după o perioadă de aproximativ o lună, cel mult două, papilele gustative se... transformă.

Şi exerciţiul cel mai simplu e următorul: cât de mare e lista cu legume şi fructe pe care nu le suportaţi crude? Fiindcă a mea era destul de luuuungă. Şi n-am crezut vreodată că o să descopăr o bogăţie de gusturi şi arome. Am fost un carnivor lacom şi mâncam carne în toate felurile posibile.

Diferenţa în felul cum ne simţim se vede dacă mâncăm corect, dacă nu ne oprim la un castravete şi o mână de orez pe zi. Atenţie, deci, din nou, la cum ne informăm. Nu e mare lucru, e vorba doar de abundenţă. Adică mâncăm sănătos, nu numărăm caloriile şi fără teama că ne vom îngrăşa. Recomand, în  caz că nu mă credeţi, o simplă căutare în google sau youtube: vegan weight loss, vegan transformation, vegan athletes (pentru cei care se tem că-şi vor pierde masa musculară) etc.

Aşa. B12. Nu e obligatoriu să fii vegetarian/vegan ca să ai deficiență de B12.  Punct. Dar pentru asta trebuie mers la medic/nutriţionist care nu porneşte de la ideea că să fii vegetarian înseamnă să mănânci cinci kilograme de iarbă pe zi. Căutaţi un medic vegetarian convins. Veţi găsi.

Partea minunată e că o alegere ca asta îţi deschide ochii. Sunt multe lucruri pe care nu le mâncam: două frunze lângă salată contează, dar cam 0,1%. Ce-ar însemna însă o abundenţă de legume, leguminoase, fructe proaspete, seminţe şi nuci? O să vă scriu în curând despre un bucătar, o tânără care m-a inspirat enorm să mă apuc să învăţ să gătesc mai ca la carte.

Şi o s-o iubiți, sunt convinsă.



Surse foto.

miercuri, august 24

Viața ca o vacanță. Fă din fiecare dimineață o sărbătoare

Una dintre cărțile mele preferate și pe care am avut bucuria să o descopăr ca adult e Momo de Michael Ende. Lecția esențială din carte e oferită de oamenii gri, cei care le propun celorlalți să își economisească timpul, să-l pună deoparte în depozite uriașe și să facă din ce în ce mai multe lucruri în prezent, fără să ia pauză fiindcă timpul e prețios și nu trebuie irosită nicio clipă.

Vă las pe voi să descoperiți viteza cu care ajung să se miște oamenii din poveste și puțina plăcere care le mai rămâne în a-și savura viețile. Și vă las pe voi să descoperiți, în aceeași poveste, pilda măturătorului de care eu una-mi amintesc periodic.

Ce înseamnă timp irosit și timp investit? Fiindcă există un timp pentru relaxare și există un timp pentru muncă. Și cred că mai mereu e nevoie să vedem cum stăm cu echilibrul dintre cele două. Ori de câte ori lucrez cu pasiune la ceva, "rup" din timpul de relaxare, dar nu înainte de a-mi fixa recompense. O să mă uit la emisiunea aia, o să citesc, o să fac o plimbare etc.

Zilele trecute am întâlnit ideea următoare: ar trebui să ne trăim fiecare zi ca și cum am fi în vacanță. Fiindcă ori de câte ori suntem în vacanță, în mare parte, uităm de griji, nu ne amânăm bucuriile și, ce să vezi, ne amintim brusc că merităm ce e mai bun. Cum se face că uităm de noi în restul anului?!



Mi-am schimbat, recunosc, atitudinea aceasta de mai mult timp. Cu multe exerciții, cu multă grijă și iubire față de mine. Suntem datori să ne iubim și să ne facem fericiți dacă vrem să fim iubiți și să-i facem fericiți și pe alții. E un joc al energiilor bune, pozitive, creatoare și unul care nu dă greș.


Și suntem aici să învățăm, să descoperim lucruri noi despre noi, să descoperim cu bucurie și cu o curiozitate de copil lumea din jur. Nu e mereu ușor, dar cred că atunci când ne lovim cu fruntea de același toc de ușă, învățăm și lecțiile pe care nu le-am reținut altfel. Există o bucurie în a crea pe care o simțim cu toții. Există o plăcere în a descoperi ceva nou, în a ne crește pasiunile, în a ne lăsa încântați fără să ne simțim vinovați.



 Mi-am propus să-mi încep cu și mai multă grijă diminețile. Cu o planificare mai bună, cu mai multe lucruri bifate, cu yoga, cu mâncare sănătoasă. Cu toate acele descoperiri care, în timp, m-au adus unde sunt azi și mi-au demonstrat de câte schimbări suntem capabili dacă avem voință și dacă găsim bucurie în ceea ce facem.

Și învățarea e una continuă, iar curiozitatea și creativitatea ne arată calea. Inspirația se găsește peste tot, iar ca lucru important pe care l-am remarcat e că ar trebui să prindem mai des de coadă ideile care ne flutură pe la urechi. Fiindcă nu știm niciodată unde pot duce unele dintre acele idei care ni se par năstrușnice sau imposibil de realizat și pe care frica noastră le taie de la rădăcină. Nu vom ști până nu încercăm.


Surse foto.

marți, august 23

Vision board și câteva lucruri înțelese greșit despre gândirea pozitivă

Citesc zilele acestea din cartea lui Elizabeth Gilbert, Lecții de magie, despre creativitate și inspirație, despre frică și nevoia pe care o simțim de a fi validați. Aproape că nu e lucru din cartea ei pe care să nu-l fi experimentat și eu, la un moment dat. Și există, în continuare, emoții și temeri pe care încă le am.

Nu ne învață nimeni (și în niciun caz școala) că avem dreptul (aș spune chiar responsabilitatea) de a crea de dragul de a crea. Că avem acest drept, că e o libertate pe care trebuie să o îmbrățișăm din toată inima. Că nu trebuie să ne temem, că nu trebuie să așteptăm validări, confirmări și aprobări de la nimeni pentru arta noastră, pentru ceea ce ne încântă sufletul. Că trebuie să avem încredere în ceea ce facem și să nu mai înconjurăm fiecare pas cu zece mii de semne de întrebare.

Frica e plictisitoare. E una dintre concluziile la care a ajuns E. Gilbert în cartea ei. Și-a dat seama, după ce toată adolescența se temuse până și de umbra ei, că frica duce mereu la aceleași rezultate: niciunul. Și că toți cei cărora le e frică se comportă la fel. Frica ne anihilează mișcările, ne anulează ideile. E prima reacție atunci când avem o idee nouă. Întrebări de genul "Cine te crezi ca să faci asta?", "Ce  te face să crezi că vei reuși?", "De ce crezi că tocmai tu o să ai succes când atâția alții n-au reușit?" se ivesc pe banda rulantă. Și faci parte din aceeași mare de oameni care n-au fost învățați să învețe să lucreze alături de... frică.

Fiindcă nu trebuie învinsă. Fiindcă trebuie să învățăm să creem alături de ea. Să o luăm în echipă și să facem totul în ciuda întrebărilor pe care frica ni le va servi la fiecare mișcare. Să-i mulțumim că există, că vrea să ne poarte de grijă ca să nu ni se întâmple ceva rău (instinctul de teamă nu face diferența între a merge seara pe o stradă întunecată și ideea de a porni pe un drum nou în viață).



De ce un vision board?

Sursa.
Sunt multe feluri în care vă creați unul. E ca o listă de dorințe pe care o faceți la început de an. Sau la jumătate. Sau când aveți voi chef, dar o faceți. Ce e rău în a-ți face un vision board? ABSOLUT NIMIC. Dimpotrivă.

Te ajută să te organizezi mai bine, îți aduce aminte despre lucrurile pe care le vrei, îți face mai multă ordine în viață, în planuri, în vise. Te ajută (enorm) să rămâi concentrat asupra lucrurilor importante. Te ajută să nu scapi din vedere ceea ce îți dorești să se întâmple peste un an, doi, trei.

Ceea ce e minunat e însă efectul pe care îl are asupra noastră. Unul nevăzut inițial, dar unul eficient. Unul care ne amintește că putem privi viitorul încrezător. Unul care ne lasă visele la vedere și care ne învață, fără să știm, cum e cu gândirea pozitivă. Unul care anulează pornirea noastră atât de comună: aceea de a gândi negativ. Adică obiceiul acela pe care îl au mulți oameni și care nu aduce nimic bun.

Aproape că ne e rușine să gândim pozitiv. Dar nu e ABSOLUT nimic rău în asta. Nu spun să mergem pe stradă cântând, ci învățând să fim mai echilibrați și având încredere în forțele noastre. Fiindcă, sincer, nu suntem aici ca să ne dărâmăm unii altora visele. Lumea are, mai mult ca niciodată, nevoie de cei care cred că se poate sări peste prăpăstii.

joi, august 18

Creative mornings: Organizează-te, adună-ţi curajul şi cere mai mult decât crezi tu că meriţi

Sursa


Unul dintre oamenii mei preferaţi într-ale creativităţii, James Victore, spune că o regulă care funcţionează de fiecare dată e următoarea: cu cât ceri mai mult, cu atât vei primi mai mult. Nu e singurul care crede şi care aplică regula asta. Chiar zilele trecute cineva dădea următorul sfat: când ai nevoie de ajutor pentru un proiect, întreabă şi o sută de oameni dacă e nevoie. Unul sigur va spune "da".

Cu excepţia cazurilor în care le cereţi să meargă pe sârmă în timp ce vă filmează trecând peste o prăpastie, cu siguranţă, regula va funcţiona. Mi se întâmplă rar să scriu cuiva în legătură cu ajutor pentru un proiect. Şi obiceiul acesta îl au cei cărora le place să facă totul de unii singuri. Ei bine, nu pierdem nimic dacă cerem acel ajutor, iar cei care ne dau o mână de ajutor urcă puţin pe treapta bunăvoinţei.

Aş vrea să vorbim însă, înainte de a începe să discutăm, în articole viitoare, despre organizare, planuri şi liste. Nu vă fotografiez biroul meu momentan, dar vă spun cum arată: ceaşcă de cafea în dreapta, aşteptând un refill. Teanc de cărţi, tot în dreapta, aşteptând să fie citite. Post-it-uri, de data asta, şi în dreapta, şi în stânga.

Laptopul de pe care vă scriu, în centru, cocoţat pe suportul său ergonomic şi care, trebuie să recunosc şi să şi mulţumesc cu aceasta ocazie, îmi face viaţa mai uşoară şi scrisul mai rapid. În stânga, două agende mari, ambele deschise. Una dintre ele e înţesată cu bileţele, post-it-uri şi sublinieri cu marker-ul. E un planner pe care l-am primit cadou în mai şi pe care abia de o lună şi un pic am început să-l umplu. E al doilea an în care, de la jumătatea verii, se activează un mecanism care-mi aminteşte că anul se apropie de final şi eu n-am făcut nimic.

Evident, am făcut, dar nu tot ce trecusem pe listă la începutul anului. Şi tot meditând astfel la liste, la organizare şi la vision board-uri (ajung şi acolo într-un articol viitor), mi-am dat seama că cele mai importante lucruri scrise pe listă s-au împlinit. Printre ele, şi faptul că am publicat proză într-o antologie scoasă de Vellant şi care se numeste "Cum iubim". O găsiţi deja în librării.



Îmi doresc, desigur, să îmi public cărţile scrise şi care aşteaptă cuminţi în sertare şi pe stick-uri. Însă această publicare a fost o bucurie, a fost un pas înainte pentru care sunt cât se poate de recunoscătoare. Şi nu e în zi care acum să nu lucrez la două proiecte în acelaşi timp (tot în episoade viitoare şi la vremea lor şi despre ele).

Nu pot fi productivă dacă nu fac liste. Şi-aş recomanda oricui doreşte să devină mai productiv şi (foarte important) să-şi poată urmări progresul, să îşi organizeze fiecare zi. Este absolut incredibil cât de multe putem face într-o singură lună dacă depunem eforturile corespunzătoare şi, mai pe româneşte, ne ţinem de treabă.

Ştiu că momentan vă par un zombie căruia i-au fost injectate doze mari de spirit organizatoric, dar funcţionează. Şi le scriu fiindcă vreau să cred şi mai mult în ceea ce urmează să fac, în lucrurile pe care îmi propun să le testez. Mi se pare că niciuna dintre întâmplările şi experienţele care vin spre noi nu sunt haotice. Totul are un scop care nu se dezvăluie mereu pe loc.

Şi, spre final, regula de a cere mai mult decât credem noi că merităm. Paradoxul: merităm cât cerem. Să cerem de la viaţă, de la noi, de la ceilalţi, mai mult decât credem noi că merităm. Să îmbunătăţim ce e de îmbunătăţit, să îndrăznim mai mult, să facem un pas înainte, pasul acela de care ne temem. Şi să avem încredere că ni se vor întâmpla lucruri frumoase. Teama de necunoscut e firească, dar diferenţa între o viaţă împlinită şi una trăită numai pe jumătate e că prima e construită din decizii care s-au bazat mai mult pe curiozitate decât pe frică. Din cele două, cu alte cuvinte, curiozitatea a învins. N-am zis-o eu, ci  J. K. Rowling.

Iar cu articolele mele, să aveţi, vă rog, răbdare. Vor deveni mai bune, mai dese. Mă voi organiza, bineînţeles, şi la capitolul acesta. Până atunci însă, aveţi în site şi posibilitatea de a vă abona la newsletter. Şi, când mai trec eu pe aici, veţi afla şi voi.


Ne-am obişnuit să nu ne gândim la lucrurile bune. Testul concentrării şi cum să facem ce ne dorim

Sursa foto.
Virabhadrasana III este testul meu de echilibru. Când ajung la el, de obicei după vreo 20 de minute de alte exerciţii, ştiu că abia atunci îmi voi da seama câtă linişte, se află, de fapt, în interior. Fiindcă dacă alte poziţii îţi ies fiindcă le-ai învăţat, fiindcă nu-ţi mai tremură mâinile ca la început, printr-o poziţie ca Virabhadrasana nu te mai poţi păcăli nici pe tine. Oricât ai fi de bun, lipsa de concentrare te va trăda. Calmul interior de dinainte nu-ţi va mai fi punct de sprijin. Aşa ne dăm seama când avem nevoie mai multă să ne liniştim, să ne acordăm timp şi să ne dăm seama, dacă nu ştim, de ce suntem mai agitaţi decât de obicei. Sau, dacă ştim, să ne acordăm timp, pur şi simplu. Să ne liniştim mintea care macină şi frământă încontinuu. Zece minute de meditaţie, pentru cei mai mulţi dintre noi, vor reprezenta chinul suprem. Vom spune că nu le avem. Vom crede că sunt lucruri mai importante de făcut. Dar zece minute cu noi ne sperie. Căci ar însemna să ne amintim de lucrurile pe lângă care am trecut în fugă crezând că le-am reparat. Ar trebui să ne amintim de tot prezentul care ne înconjoară, cu bune şi rele. Ar trebui să ne amintim de tot viitorul pe care-l avem în faţă. Iar toate astea, în general, ne sperie.

Şi, ce e mai grav, e că ne-am obişnuit să ne gândim la ce e mai rău şi am uitat că lucrurile bune vin spre noi atunci când credem în ele. Mi se pare un paradox: pufnim în râs când cineva vorbeşte despre obiceiuri bune, dar ne-am dori, la rândul nostru, să prosperăm. Nu depunem eforturi pentru a face ceva pentru noi, dar ne-am dori ca lucruri bune să ni se întâmple. Nu vin de la sine. Vin însă dacă suntem convinşi că ni se vor întâmpla şi, în timpul ăsta, lucrăm pentru ele. Le scriem pe o listă, ni le întipărim bine în minte şi trăim deja mulţumiţi, fericiţi, recunoscători că ni se vor întâmpla. Şi dacă unele nu vor fi exact cum ne-am dorit, să nu ne încruntăm şi să ne supărăm pe tot ce avem deja atunci. Fiindcă mereu se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple, iar fiecare lucru e o şansă pentru noi de a învăţa, de a creşte. Mai sunt câteva luni până la final de an. Dacă sunt lucruri pe care nu le-aţi făcut încă, dar pe care le-aţi fi dorit la început de an, începeţi acum. Nu mâine, nu luni. Acum.

Fiindcă în decembrie veţi zâmbi recunoscători. Vor fi trecut deja câteva luni de când lucraţi la ceea ce vă doriţi. Aveţi grijă de voi şi nu faceţi lucrurile în grabă. Luaţi-vă timp pentru voi, amintiţi-vă cine sunteţi şi încotro vreţi să mergeţi. Fiţi mai detaşaţi de mărunţeniile vieţii şi învătaţi să va iubiţi mai mult. Fiindcă, cel puţin în opinia mea, de aici vin toate. De aici, din grija pentru noi, porneşte grija necondiţionată pentru ceilalţi. Din iubirea pentru noi, porneşte iubirea neţărmurită pentru ceilalţi. Şi e cât se poate de adevărat: numai o relaţie fericită cu noi înşine o să ne permită să avem relaţii sănătoase şi fericite cu cei din jur.

Şi, da, e de muncă, poate să dureze ani, poate să dureze luni. Şi adevărul e că grija şi iubirea pentru noi nu trebuie să se termine niciodată, să nu-şi ia, cu alte cuvinte, liber. Ne suntem datori să avem grijă de noi. E ceva ce nu ni se predă la şcoală, din păcate. Dar poate ar trebui, poate că asta ne-ar ajuta să ne găsim, ca adulţi, mai uşor drumul în viaţă.

Trebuie să scriu şi aici, deşi veţi mai citi de multe ori despre asta. Faceţi liste. Scrieţi şi rescrieţi paşii necesari pentru a face un lucru. Conturaţi-vă ideile pe hârtie. Faceţi ce e necesar când e necesar. Un curs de limba franceză? Înscrieţi-vă. Nu aveţi banii pentru cursul acela? Încercaţi să descoperiţi la ce altceva puteţi renunţa sau face economii. Uneori facem sacrificii pentru a ne împlini visele. Şi când începem să lucrăm la ele, lucrurile la care renunţăm nu ni se mai par sacrificii, ci binecuvântări. Abia atunci înţelegem că universul nu lucrează împotriva noastră, ci pentru noi.

Liste, muncă şi încredere. Aceasta e reţeta de azi pentru micul dejun.

marți, iulie 26

Ce să mănânci când vecinii ţi-au inundat tavanul


E complicat să lucrezi de acasă. Aşa ajunge prânzul tău să fie compus din două îngheţate. Şi pe urmă lucrezi cu gândul la cea de-a treia, rămasă în frigider.
Sursa

Ascult cum câte o picătură se scurge în coloana care protejează ţevile din bucătărie. Pic, pic, pic. Nu ştiu alţii cum sunt, dar un tavan inundat nu e tocmai motiv de sărbătoare. Mi-am cunoscut însă cu ocazia asta, în urma post-it-urilor lăsate pe uşi, vecinii de pe şapte etaje. Asta dacă vreodată vreţi să cunoaşteţi oameni noi şi nu ştiţi cum. Am dat gata prima îngheţată ca un fel de răsplată pentru prima parte a zilei de lucru. Mai apoi, a doua, după ce au identificat etajele dintre care se scurge apa. Până încep reparaţiile mâine dimineaţă, mă încumet să ies la o porţie de aer irespirabil în timp ce iau cu mine şi cărţile pe care le-aţi ales voi din albumul acesta.

Şi, tot din categoria "nu ştiu alţii cum sunt", nu m-am numărat niciodată printre cei cu un fler pentru lucruri administrative, rezolvări rapide de situaţie sau gestionarea cu eficienţă a unor situaţii pentru care alţi oameni par pur şi simplu construiţi. Eu sunt sau eram mai degrabă un om care vrea să-şi vâre nasul într-o carte şi să plece de acasă când o astfel de problemă se iveşte. Spun "sunt" şi "eram" fiindcă nu ştii niciodată în ce situaţii te mai trezeşti. Cert e însă după ce treci printr-o serie de astfel de lucruri, îţi dai seama că oricum se rezolvă şi cantitatea de stres pe care le-o aloci e semnificativ mai redusă decât atunci când te-ai mutat prima oară în aceeași casă.


Cert e că astfel de lucruri se întâmplă şi o să se tot întâmple. Până la noua strategie de locuire despre care se tot vorbeşte şi până la renovarea locuinţelor în condiţii de siguranţă, rămân astfel de întâmplări pe care le gestionăm cum şi când putem. 

Ceea ce vreau de fapt să spun şi nu reuşesc fiindcă aerul irespirabil mi-a intrat şi în creier e că trebuie mereu să ne amintim că existe probleme cu adevărat grave pe lume şi să fim, de asemenea, recunoscători pentru acoperişul de deasupra capului, chiar aşa, inundat. Fiindcă noi îl putem repara în vreme ce alţii nu au nici pereţii pe care să-i poată zugrăvi.

Şi mai spun ceva fiindcă mi se pare că empatia ar trebui reeducată: nu cred că mai avem voie azi, în 2016 şi în contextul unei lumi atât de zbuciumate, să ridicăm din umeri şi să spunem că n-avem nicio treabă cu copiii care mor de foame în Nigeria. Şi nu spun asta ca să mustrez, ci ca să amintesc că, de cele mai multe ori, o astfel de reacţie anihilează ajutorul pe care îl putem da celor de lângă noi.

Dar, gata, revin la ideea cu care pornisem la drum: când sunteţi inundaţi de vecini, serviţi câte o porţie zdravănă de îngheţată.

Dacă sunteți norocoși și aveți în casă pepene, tăiați o felie uriașă și înfundați-vă în ea nasul și urechile, ca să nu mai auziți bătăile de ciocon și ca să nu mai simțiți mirosul de ciment ud.


Se recomandă pungi de bomboane de ciocolată cu arahide. Le aruncați în partea de tavan neinundată și încercați să le prindeți cu gura.

Băgați la cuptor o prăjitură în care turnați toată esența de vanilie. În felul ăsta combateți nu doar mirosul de ciment, ci creșteți și temperatura casei în luna iulie. Când începeți să transpirați și sunteți în pragul leșinului, veți vedea cum începe să se usuce tavanul.


Luați o pungă de popcorn și mergeți la etajele superioare unde au început să spargă pentru a vedea pe unde curge apa.

vineri, iulie 22

Ești cel mai fericit când ai doar două cești în casă

Acesta ar fi trebuit să fie un post romantico-melancolic și despre filozofia zen. Dar nu va fi. Realitatea e simplă: cumpărăm prea mult, adesea mânați de nevoi emoționale. Stilul "coțofană" cum a zis azi cineva la birou. Am fost o astfel de coțofană și, dacă ne gândim la cărți, încă mai sunt. Cu diferența că nu mai cumpăr compulsiv, că mă informez înainte, că dau mai departe cărțile pe care știu că nu le voi mai citi niciodată.

Te dai de gol când stai singur într-o dimineață în fața rafturilor cu peste douăzeci și ceva de cești. Sigur, mie mi-a luat mulți ani să-mi dau seama că ești cel mai fericit când ai doar două cești în casă, dar ce știam atunci și ce încep să aflu abia de-acum. Dar tocmai partea asta a călătoriei e cea mai frumoasă. Și trebuie să dai, să te eliberezi, să sortezi, să reorganizezi. Să vezi clar și să fii sincer cu tine. Ceea ce sclipea la început, cu eticheta încă netăiată, n-o să te facă niciodată fericit atâta timp cât interiorul e praf. Nici coafura făcută în zeci de minute bune nu ajută la crearea unui spirit mai disciplinat, mai curat, mai puternic. Și munca aia la interior e, culmea, cea mai ieftină, aproape gratis. Atâta doar că da, cel puțin la început, nu-i plăcută, nu-i nici pe departe ca mersul la cumpărături. Dar să nu-mi spui că nu te-ai întors niciodată de la shopping cu sacoșele pline de cumpărături și cu mare gol în stomac.


Sursa
Nu e simplu să faci curat în interior și nici în viață, dar trebuie să faci pasul. Să te întrebi ce-i cu toate obiectele din jur, ce îți folosește cu adevărat și ce trebuie dăruit mai departe. Să te gândești la puținul pe care îl confruntă zi de zi alții. La preamultul care pe tine nu te-a ajutat la nimic. Pentru un scriitor liniștea care vine din lipsa lucrurilor e esențială, dar nu-ți dai seama de asta decât atunci când începi să dai, să donezi sau pur și simplu să vinzi alte lucruri care te-au obosit fără să știi. Prezența lor invizibilă și, totuși, apăsătoare. Sigur, sigur aveți lucruri ascunse în cutii, mai multe exemplare din ceva, reviste nesortate cu anii, cămăși de a căror existență ați și uitat. Nu mai așteptați sortatul ăsta, sunt atât de mulți alții care au nevoie de ele acum.

Sursa
Cred că lumea n-a fost niciodată un loc în care să ne permitem să ne gândim prea mult la noi. Însă roadele acelui egoism feroce se văd, la nivel mondial, abia acum. O "globalizare" nefastă, de data aceasta. Dar într-o notă mai veselă, ca să nu mă duc și ca să nu vă duc din nou cu gândul la știrile pe care le auzim în ultima vreme dimineața la radio, vă promit că turele acestea de donații sau de sortare vă vor face să vă simțiți mult mai eliberați.